Nu mi-e frică de creaturi inventate.
Toți oamenii sunt monștrii ce se ascund în noapte
Mi-e frică de minți geniale, de mințile care doar par coapte
În schimb, nu accept fraierii ce își lasă ideile plantate.

Accept stricații care-și rup sufletul încercând să facă soare.
Nu mi-e frică să le dau o rază. Chiar de rămân în beznă-noapte
Nu toți oamenii sunt făpturi proaste sau idiot îndoctrinate
Mi-e frică să nu am dreptate. Nu mi-e frică de moarte.

Coasa i-o aud demult. Ascute-o bine. Vene de fier ce nu pot fi tăiate
Multe cioburi de piele, le-am lăsat în urmă fără răni pe spate.
Ăștia-mi iau ce am aproape. Dau la inimă. Toate-s asociate.
Nu mă las. Luați-mi tot! O să vadă duhurile ce-seamnă să fie speriate.

Când mor, moare moartea. Mă bat cu sfinții. Cu toți, parte-n parte.
Mă provoc. O să câștig. Creierul meu aude asta încă din ’97
Înainte nu le-nțelegeam. Că toate le auzeam ca șoapte,
În sfârșit înțeleg limba. Aud mereu:

“Leș, Moartea-i pe moarte”

Și da, uite că iară-s în stare. Că poate că beau puțin cam prea mult.
Nu-nțelegi de ce, nu-mi înțelegi capul. Ador când adorm, liniștea s-o ascult.
Și clar. Sunt de vină. Îmi place calmarea. Alcoolul ăsta parcă e scut.
Că numai atunci dau de limpezime. Când vocile m-obligă ecouri s-aud.

O să mă opresc. Că simt că e cazul. Bolile, toate cuțitul-l ascut,
Văd tot în continuare. În viitor mă bat cu nesomnul acut.
Nu iau calmante sau medicamente. Zici că eu-s dependent. Dar poate că uiți.
Refugiul nostru e tot acolo. Substanțele-ajută când mintea ți-o fuți.

Poate nu ne dăm seama. De ce se-ntâmplă înăuntru-n noi,
Promit să te descifrez. Să te-nțeleg când plângi și când te simți gunoi.
Iar vorbesc cu creierul. Are nevoie mereu de dialog, și-i sunt dator.
Datorită lui mi-am omorât fericirea, demonul și îngerul păzitor…

Te văd. Te simt când mă urmăreșți. Te aud. Privești din mers
În loc de umbră, îmi copiezi pașii. Dar niciodată nu vorbeșți
Ești fantomă. Ne știm. Spiritele noastre au un sens intens
Nu-nțeleg cum nu ne-am îndrăgostit. Ce-ar fii să mă deteșți?

Ce-ar fii să stai departe? Cum am face să nu mai fiu?
Nu cred în fantasme. Deși uneori mă întreb dacă-s viu.
Cum e lumea de-acolo? Tot frig a rămas?
Când v-am vizitat, abia am făcut câte un pas.

Hai spune-mi! Ce vrei? Unde duce tot ceea ce faci?
Nu mă scoți din minți. Se vede c-ai plâns. Ochii tăi mi-s dragi
Te citesc foarte bine. Nu știi cum să faci să mă-mpaci
Ce-ar fii să facem schimb? Vorbește! Sunt satul să taci

Te văd că vrei. Gură deschisă, dar nu sună nimic.
Hai în locul meu. Stai jos. Lasă-mă să îți explic
Eu vreau să fiu tu. Sau cel puțin doar asta scriu?
Tu vrei să fii eu? Ce-ar fi să fiu iarăși viu?

Cum m-aș numi? Cum aș arată? Și de ce e totul închis?
Eu te percep doar cu mintea. Să fie al treilea ochi deschis?
Tu nu mă vezi, nici n-auzi. Însă îmi simți tot sufletul șters
Ține-te bine de-al tău. Că aveți mult de mers

Aș vrea să mă citeșți. Să mă știi. Să mă cunoști
Aș vrea să-ți văd fața reală. Chipul neprotejat de măști
Cum ar fii dacă toate astea sunt doar bucăți rupte din noi?
Mi-am găsit bucată lipsa, însă nu mai vrea să fim unu din doi

Recunosc. Mi-am primit sufletul și respirația ca toți.
Bine. Nu exact. Am fost ținut în viață de roboți.
Născut prematur. Incubat, nu-mi amintesc absolut nimic
Nici moartea, nici viata. Nici când mi-am găsit templul psihic.

Nu-mi amintesc aproape deloc cum am făcut să am ce am în gând
Nici alegeri, nici consecințe, nici dacă am fost sau nu înfrânt.
Îmi amintesc totuși că a trebuit să lupt, să nu plâng. Să nu fiu blând
Și tot ce vreodată am ales, a fost că toți să mă vadă crescând.

Acum am ajuns exact unde sunt. Am plâns. M-am simțit în apă piroman
Ardeau picurii, ploaia era lavă. Eu și când râd o fac cu lacrimi man.
Poate că asta-i singurul motiv pentru care mă amorțesc zilnic ca un narcoman
Să îmi aduc aminte cum era, când eram zilnic uman.

Îmi trece timpul, simt că nu mă mai suport
Am dureri în creier și parcă rana se lărgește
Nervii urlă-n mine, sângele și venele-s clocot
Inima săraca, suferă și tace, dar totuși muncește

Mi-am bătut toată fiinta, încercând să mă scot
Am umblat desculț prin iaduri, dar am călcat regește,
Am căutat și moartea. Doar să-i spun că asta-i tot
I-am luat și coasa și-acum de mine se ferește

Am vrut să ajung și-n rai. Să simt liniștea ce mă ocolește
Am urcat dar nu era nimeni. Nici măcar urmă de preot
Mi-am încălcat principiile și-acum mintea mă umilește
Aș vrea să scap de stres și de tot ce-nseamnă zgomot

Simt presiuni din părți multiple și capul mă nenorocește
Trupul lasă forța, membrele îmi cad, cadavrul e robot
Ochii-nchiși văd tot ce n-au văzut și lumina nu lucește
Oare pentru nemuritori, există cumva vreun antidot?

A trebuit să scriu și să sufăr prin tot ce am trecut
Prin băutură. Emoție. Durere. Regret. Și tot ce am făcut
Mi-am rupt sufletul în milioane de bucăți și creierul la fel
Nu mă regăsesc pe mine mai nou. Și nu mai am nici un țel

Voiam liniștea de moarte. Dar m-am speriat că mă pierd
Voiam gălăgia nopților nedormite și-am avut schimbări de caracter
Anturajele au dispărut și în capul meu e dezastruos de greu
Ambrozia a dispărut din meniu și am renunțat la a fii zeu

Am simțit cum e să fii uman abia după 3 ani de război
Am ucis moartea, am furat coasă și mi-am jurat capul să nu-l îndoi
Am avut emoții în iad când încercăm să capturez sufletul înapoi
Că am fost dat dracului de toți. Noroc c-aveam sufletu sloi

Am simțit durerea, vină, supărarea și toată ura deodată
Nu era nimeni să-mi zică cum să trăiesc cu mintea înnodată
Mă descărcăm în mine până când privirea devenea inundată
Nu reușesc să plâng nici acum. Că iese din mine persoană posedată

În ultimele momente de luciditate îmi părea rău de toate
Nu sunt omul să dau înapoi. Dar regretele mele-s moarte
Am câteva și recunosc. Le văd când mă gândesc la trecut
Nu mă consumă, dar le simt. Totuși, m-am complacut

Trece timpul. Eu simt mental tot prin ce-am trecut
Poezii scriu tot mai rar. Poate că timpul meu a trecut
Mă uit în spate și zâmbesc amar când mă gândesc la trecut
Totuși în același timp, sunt mândru de tot ce-am obținut.

Simt cum alunec din nou. Cad în întuneric
N-are cine s-audă cum strigă inima grea
Tot ce-am vrut a fost o viață fără dispută
Și să mai rămână măcar o persoană-n ea.

Mă pierd iar prin labirinturi. Aproape am uitat cum era
Aproape că nu găseam intrarea. Acum uit cum se făcea
Nu-mi găsesc pașii, dar vreau lumină, probabil o să fie cândva
Deși cad mereu pe gânduri, când aud voci cum urlă-n mintea mea

M-am deschis prea mult. Despre disputa asta, nu-i ce discuta
Nimic din ce fac și ce zic, nu se aplică-n standard cumva
Sunt blestemat. Bântuit, vrăjit, ghinionist și încă câteva
Aș face orice să-mi fie lumină, n-am ce. Că m-aș ajuta.

Așa că rumeg singur. Tac și sufăr de decenii în tăcere

Mai refulez în versuri atunci când spiritul mi-o cere

O singură dorință am și aia nu ține de plăcere

E nevoie să aud că am sufletul bun, când simt numai durere.

Nimeni n-o să știe cât ai vrut să vii-napoi
Tot așa o să rămână, c-am jurat c-o să știm doar noi.
M-ai rugat să îmi țin gura, să nu te simți umilită
Să te accept așa sau să tac și să-ți las sufletul să se mintă

Nimeni n-o să afle. Nici măcar din rânduri sau cuvinte
Pentru că cine știe, știe. Câte mi-au trecut prin pat și minte
Locul tău rezervat, acum inima nici nu-l mai simte
Așa că răspunsul meu e nu. Că nu te mai “văd” ca înainte