Hai, fă-mă pirat. Că toate vasele ți le distrug.
Hai, că sunt psihopat. Mi-am pus tot trupul pe rug.
Papirus în mână. Cerneala nu-mi ajunge, că devin cărunt
Mintea mi-o storc, zic în versuri exact cine și ce naiba sunt.

Vikingul brunet fără barbă. Cavalerul negru dar fără scut.
Regele fără tron. Slugă fără stăpân. Mortul verde fără lut.
Mâncare fără sare, rap fără versuri și poet recunoscut
Foc fără combustibil, inima fără bătăi, dar sunt talent înnăscut.

În cărți mă descriu, mă reconcep, dau tot. Devin tot mai ușor.
Simplu de citit, greu de înțeles, cu zeii, mintea mi-o măsor.
Simt că am trecut prin tot. Viață, moarte, rai, sub iad eu cobor
Culeg cenușă neagră, bucăți de creier ,să pot vocile, să le dobor

Urăsc să le omor. Reinventez alte minți, că liniștea asta mă stinge
Nu prea e lumină, că în bezna asta moartă, tot ce face-ninge.
Mintea are mintea ei. Își crează prieteni imaginari cu mii de pretenții
Cum morții voștri să vă satisfac? Când eu tot ce am sunt intenții?!

Am fețe multiple, nu-mi place niciuna
Le dau toate jos, atunci când iți văd figura
Îmi vezi oase și ligamente. Vezi cum lipsește minciuna
Vezi clar totul. Pentru tine, mi-e transparentă armura.

Mie mi-e tot una. Atunci când plâng sau când rad.
O fac cu lacrimi de fiecare dată. Deci cum să mă frâng?
Cum să nu mă simt și cum să nu mă storc?
De rimele din mine când e atât de evident că nu mai pot?!

Tripolar. Că bi e doar sexual și personalitățile mele zbiară
Schimb fețe, schimb scuturi, armuri. Îmi schimb viața toată.
Te-aș schimba și pe tine. Dar nu poți schimba o inimă moartă.
Sunt norocos c-o am. Că inima asta, când e enervată, devine fiară.

Și-ți repet. Nu-mi place cum sunt. Nu-mi place să-mi văd nici dantura
Sparg tot ce-i oglindă. Mii de ani de ghinion, simt în suflet furtuna
Pumnii mi-s rupți. Tendoanele mele n-au putere. E grea arsura
Văd clar totul. Pentru mine, focul învie toată ura.

Răspunsurile-s simple când pui aceleași întrebări
O s-auzi aceleași chestii tot timpul cât o să stai cu noi.
Ai combinații cu cineva. Întrebarea e ce a căutat între bare?
Acum începi să zici că-s gunoi? Întreabă-te de ce-ntreb asta oare?

Printre puținii care au și coaie, să o zică, când alții o gândesc
Poate tu crezi c-o ai. E? Dar alții ți-o fut după ce-o vrăjesc.
Altele fac vrăji oare? Zboară pe mături, și nu obosesc?
Recalculează-te frățioare. Că am impresia că ți-am dat la gând “esc”

Mi-am promis-o mie. Inima și gura asta n-o să ceară
Genunchiul, nu-l mai pun jos. Nici măcar pentru cea rară.
O să rup pământul prin muncă, ca un țăran ce ară
Și n-o să-mi mai schimb inima ce în timp s-a prefăcut de ceară.

Am zis gata. Că de azi sunt omul stricat dar mereu cuminte
Tipul ăsta n-a făcut-o de un an. Ce crezi? El nu mai minte.
Simte dureri dac-o face. De ce și-ar da dureri de minte?
Minciuna-i lamă în creierul lui obosit, de la câte simte.

Mi-am inhibat singur tot talentul și-am zis gata.
Am vrut să nu mai fiu poet. Să las dramele să tacă,
Inconștient că tot răul ăsta îl produce mintea-idioata
Și daca eu nu scriu, sufletul și neuronii mă atacă.

Rândurile-s multe. Că simt cum mintea se dezbracă
Să dea afară negrul. Să zică tot ce-a vrut vreodată
Simte suferința tuturor atunci când privirea o pleacă
Se sfarmă toată-n cioburi, până distruge ultima bucată.

Nu pot să văd lumina. Nu văd griuri. Privirea halucinată.
Cred că-s orb. Și totuși văd. Totul începe să-mi displacă.
În negrul ăsta-al meu, simt cum gândirea mi-e blestemată
Și orice-i pozitiv, nu e. Căci capul știe să se prefacă.

Sunt un optimist. Cât încă simt în piept o bătaie cardiacă.
Văd doar jumătatea goală. Aia plină-i neagră. Deci, e decedată.
Încerc să pun pe rânduri ce pentru mulți sună a slovacă,
Dar sunt care-s ca mine. Pentru ei, definiția asta-i răsplată.

Tu ești mesajul meu preferat de citit
Când îmi luminezi așa nopțile, mi-e bine
Dar în loc să-mi scrii și să dai send la infinit
Mai bine-ai face un efort, să te trimiți pe tine

În lumea mea, totul e obosit
Așa cum m-ai lăsat, fără zile senine
Țintit cu ochii tot spre asfințit
Aștept ca luna să-mi mângâie retine

Sunt obsedat de dragoste și de întuneric
Probabil te confund mereu cu raza de lumină
Aș vrea să fac cumva să te cuprind puternic
Și să te țin aici aproape, lipită de inimă

Însă drumurile noastre diferă și ne trag departe
La fel cum soarele, alungă luna dimineața
Eclipsa noastă, o să lumineze întunericul la o parte
Și o să ne-ntâlnim ca de obicei, când se răsfira ceața.

Mă doare când văd cum vreau să fiu singur mai mereu.
Atât de singur, încât toate s-aibă sens, de aia mi-e greu
Suprasolicitat în creier, nu mă odihnesc, că supra gândesc
Îmi știu mutările pe de rost, șah pur în minte, și totuși greșesc…

Știu câțiva care-s prea proști. Și-s fericiți. Eu mă distrug singur
Mă cred super destept, palpitații noaptea, când Ene nu poate să mai vină
Hiperventilez, transpir în pat, aud doar coasa și moartea vine sigur
Mai am ceva liniște când sufletul mi-l levitez, să văd luna plină

Mă doare să tot creez. Dar nu am de ales. Că știu că toate au un sens.
Sunt în simbioză cu vocile din mine, singur, dar împreună plini de stres.
Le gândim pe toate. Fiecare cu ideea lui. Până aud toată liniștea
Planul e făcut. Toti de acord. În sfârșit dorm dar deja e ziua mea.

Îi știu pe toți. Se bucură că fac 30. Ieri aveam doar 23.
Unde zboară timpul? De când nu am dormit? Sau am hibernat cu ei?
Alte întrebări. Mii de spații. Plin de panică, aud iar stele și idei,
“Cum a fost raiul?” Mă-ntreabă mintea în timp ce aruncă niște chei

Nici să mă bucur nu mai pot, că-s clocot
31, vomit, să fac cumva să mă scot
De azi număr invers. Nu mai pun în plus, ci scad
Merg anii în jos, deși adun, simt în corp cum cad

Și ce folos?  Să zică lumea ce-o să simtă și ce vrea
Eu știu pe ce mă bazez și cine știe cum era
Că tot mai puțini văd adevărul prin care mintea mea trecea
Și cine-a fost lângă mine? Nimeni, atunci când conta.

E ușor să judeci. Nu mă-ncred în judecata ta
Nu cred nici în a mea, deci, de ce m-aș vindeca?
Când tot ce zic are miros de formol și mă trage pământul
Toți suntem datori c-o moarte. Deci asta-i deznodământul

“Mai lasă drama. Da-o-n pula mea” ce sfat de căcat
Tu crezi că nu vreau să fiu bine și să-mi revin la cap?
Crezi că eu nu m-am gândit zile-ntregi la bine?
Să mă păcălesc și să scot depresia din mine.

Respir aer infect cu plămânii compromiși
Și-mi dau foc la intestine-ntr-un simplu joc
Neimpresionat de anii care mi-s promiși
Mai am tupeu să mă mai mir de ce mă mai sufoc?

Parcă universul complotează împotriva mea
Deși am tot ce mi-aș dori, tot nu mă simt întreg
Când ceream mai greu, știam că asta va urma,
Zilnic fărâmat, de unde putere să mă mai culeg?

Zâmbetul mi-e depresiv de parcă mereu moare cineva
Nici nu mai plâng când pierd bucăți din mine
Obișnuit cu drama, ura și că-mi lipsește inima
Mi-e greu să mă ridic de mii de ori din ruine

Și tot așa continui și sper că voi continua
Fără tine, fără ăla, fără aia, prin împrejurime
Conștient de faptul că boala asta, nu se va atenua
Încerc să mă prefac, să-mă-ncadrez în mulțime

Și nimeni nu mă vede. Cred că nimeni nici nu vrea.
Nici măcar eu nu vreau să las semne de sclavie
O să redevin ce n-am reușit să fiu cândva,
Să mă scutur de tristețe și să scap din colivie.

Lumină. În întunericul pizdii, te văd. Încă sunt ascuns.
Te pot cuprinde. Simt că tre’ să te ating. Mă simt constrâns.
Nu te poți extinde. Încă. Întunericul dăinuie și rimele s-au scurs
Toate alea negre și bune s-au dus. Nu știu ce s-a întâmplat pe parcurs

Mi-e frică de blocaj. De pauză. Nu vreau panică. Mi-e dor
Mi-e dor să fac ceva să nu mă mint. Să mai simt o dată cum mor
Să fie bezna-beznă. Totul clar. Pupilele adaptate, să văd tot.
Mi-e frică de limpezime, gălăgie, haosul ăsta din mine vreau să-l scot

La nivelul ăsta nu urc. Eu simt adevărat că de fapt cobor
În mintea mea, cuvintele toate sunt egale. Lipsite de scor.
Să mă înțelegi, sunt zero. Topoare-n rădăcina creierului, până îl dobor
Sufletu-i confuz. Nu are apărare. Se gândește tot mai des la zbor.

Nu zic că vreau să mă omor. Aștept moartea să-i trag ceasul
Avem de discutat. Când o văd, îi rup coasa și îi sparg compasul
Vreau cât timp mai am, să-l scriu, clepsidra-n poezii să prindă glas
Și întunericul meu să tacă. Îl ador. Dar cred că-i cazul să fac următorul pas. (more…)