Mi-am obișnuit ochii în întunericul adânc
Văd umbre și nopți grele și abia mă mai ridic,
Simt suferința diferit. Identific dureri contemplând,
În gândurile astea, nu vreau să cedez psihic.

Iubesc negrul ăsta, îmi dă înțeles și atunci când plâng
În simbioza trecută, înțeleg , și nu-nțeleg nimic,
Aud prohodul meu cum sună și mă frâng,
Și-ncerc să fiu mai viu, chiar de-s propriul inamic.

Văd durerea de-aproape. Microscop anatomic.
Devin încurcat și calc tot mai strâmb,
Mă conectez involuntar la spațiul ăsta cosmic,
Universu-mi joacă feste atunci când stele-ncerc să strâng.

Trag spre divinitate. Vreau celeștii să-i alung,
Vreau drumul către moarte să devină antic,
Vreau frica să dispară și durerea s-o înfrâng,
Că e distructiv când simți totul cuantic.

Asta-i pentru tata. Fie pentru toți tații pierduți
Fie pentru noi. Pentru cei cu sufletele muți.
Fie pentru mine. Fie pentru a-i taților pui
Fie pentru tine. Pentru ce n-ai apucat să spui

Asta-i poezie. Durerea dorului uituc
Asta-i tragedie. Că moartea, nu-i un truc.
Asta să ne facă bine. Să nu cumva s-omoare dorul
Asta e singurătatea. Când bolnavii își iau zborul

Fie asta o povară. Candelabru-ntunecat.
Asta, fie cel mai greu. Că încă nu m-am înnecat
Vreau să rupă durerea. Să simt cât de tare-am încercat
Și să știe toată lumea că pe tați, nu i-am uitat.

Doamne dă-mi mai greu. Că bătrânii-au dus mai mult.
Dă-mi singurătate, când unirea este scut
Dă-mi ultima suflare. Când sufletul pleacă.
Dar ia-mi suferința. Și dă-mi durerea toată.

Asta-i rugăciunea. Cineva să mi-o audă!
Fie asta despărțirea. Că despărțirea-i crudă
Dă-mi suflete răbdare. Atunci când nu mai poți
Și vreau numai putere. Să îi iert pe toți.

Fie-mi asta scuză. Când nu am ce să spun
Zeii să-mi dea pace. Când refuz să mă supun
Astea să fie doar cuvinte, pe care să le spun
Atunci când cad în pământ, și mă descompun.

Bine ai venit acasă. 4 colțuri și un acoperiș

Geamuri – stânga dreapta. Ușa, închisă pe furiș

Bine că-s aici. Că interiorul ăsta doare.

Pereții scârțâie ciudat , căci lemnul ăsta moare…

Mă uit în jur, văd doar scaunele goale.

Cuieru-atârnă greu. Că e plin de țoale.

Masa-i pusă, însă nimeni nu mă-mbie,

Transpiră podeaua, oare casa asta-i vie?

Focul arde-n vatră. Dar cenușa este rece,

Simt fantasme că se joacă. Ce naiba se petrece?

Tavanul sun-a ploaie. Oare ține adăpostul?

Vântul ridică mucegaiul. De ce-mi place mirosul?

Interiorul bate-a gol. Ecouri mari se strâng,

Te-am uitat afară. Oare de aia mă frâng?

Dacă-ți deschid ușa, o fac spre exterior?

Sau o trag către mine? Către sufletul gol?

Sunt sincer dar mereu brutal și-mi vine greu

Că vreau să fiu onest și am de pierdut mereu.

Că adevărul doare și sinceritatea, nu e calitate

Că duc tot cum duc. Și cocoașa-mi stă pe spate

 

Am renunțat la multe. Că viața, asta dictează

Și viața nu așteaptă când simți cum lumea te presează

Nu vreau scuze. Vreau doar toți să înțeleagă. 

Că sufletu-mi plânge de ani. Și nu se mai distrează…

 

Doare tăietura. Doare asta. Doare onestitatea.

Plânge oboseala. Moare viața. Simt că-mi pierd sinceritatea…

Simt cum dispar. Că adevărul, rupe mondenitatea,

Și ce pot să fac? Să mă prefac? Să fiu ce vrea societatea?

 

O să fiu adevărat. Chiar dacă știu că-n timp, devin iar devastat

Dar prefer adevărul cel adevărat. Brutal. Nu cel mascat.

Ador când doare totul. Dar, brutalul adevăr mă roade.

Decât să am alte regrete și asta să m-omoare. 

 

Știu cum asta ne apasă. Că incomodul nu-i de azi

Știu și ce urme lasă. Când tot ce-i minciună-n tine arzi

Știu și ce-n nseamnă, când discuții-n suflet dor 

Și minciunile-și fac loc în creier, de parc-acolo dorm.

 

 

 

Și iarăși arde pădurea și eu sunt fără frunze,
Și iar rădăcina plânge. Și-s cu noroi pe buze.
Și iar îmbătrânesc. Deși verdele, se transformă-n gri
Și iar pământul suferă. Și nu mai pot trăi…

Și iar îmi plânge mintea. Și picioarele mi-s grele,
Și iar îmi simt bătaia, cum coboară dintre stele.
Și iar vreau ca viața să aibă semnătate
Și mai vreau să văd lumina cum între ramuri răzbate

Vreau și eu să vină iarna. Frunzele să tacă
Vântul să adie, să fie liniște în toacă…
Biserica e goală și Dumnezeu lipsește
Doar dracu mai știe cine ne mai ocrotește

Și iar sper la speranță . Să vină luna și să fie ziuă
Și dacă tot o fac să vină, vreau să fie plină
Că deși pământul e departe, nimic nu mă dezbină
Precum bolile astea, ce m-atacă la tulpină.

---

Îmi amintesc ultimul vis în care controlam absolut tot

Am renunțat la bucăți de suflet, să ajung să-ndeplinesc orice scop

Am strâns mâna cu demonii, i-am privit în ochi, că pot

Acum i-am desființat, le citesc celulele la microscop.

 

Vreau din mine să-i scot. Prea mult negru-n tot ce scriu.

Prea puține visuri. Gust de rugină, ce fel de robot să fiu?

Sunt programat să distrug răul, prin absorpție, mă mai țin viu

Am început alt suflet. Sper doar să nu fie prea târziu.

 

În sfârșit văd cenușiu. Beznă-n jur, m-apuc de raza divină.

Îmi lovește privirea. Pot să jur că-s plin de răni pe retină.

Obișnuit doar cu negrul, ochii mei, nu prea pot să-și revină

Nu mă las. M-am luptat în întuneric, o pot face și-n lumină.

 

Scutur craniul de calamină. Neuronii mi-au ars prea mult

Scurt circuite-n creier, masca jos, pășesc în luptă fără scut.

Aud doar durere, spaima, vocile din cap strigă și zbiară acut

Nu mă mai controlează. Strâng din dinți și nu le mai ascult.

 

Auzeam voci de demult. Continui să triez, să-mpart pereții

Labirintul asta crede, că-i un obstacol în calea vieții

Se adaptează în continuu să pună piedici și face corecții

Să nu găsesc ieșirea și să rămân prins printre detenții.

 

“Nu poți să mă ți!” Mă știe. Îi cânt s-audă ura.

De fiecare dată când dărâm câte ceva, îmi zâmbește gura

Acum am dat de lumină. Mă apropiu. E tot mai mare tăietura

În urmă doar ruine. Stâncile tremură, mintea plânge că-și pierde captura.

 

Eu ce ziceam? Sunt pictor. Doar că totul e închis 

Am pânza toată neagră. Dau urme de alb prin abis. 

Acuarela mea-i tot neagră. Nu-nțeleg cum lasă urme albe. 

Pensula mea e creierul. Care tot timpul mă roade. 

 

I painted my entire book. Now that shit is ready

 It’s the story of my life. Be aware this shit ain’t pretty 

Judging by the cover, you’ll never get to feel me 

Read a ‘couple pages, now, you’ll see the real me.

 

Sunt plin de bătături. Asta e durerea pălmii 

Cicatricile-s foi rupte, sângerez în jurul cărnii 

Personalitățile scriu pe rând dar vor s-o facă și deodată 

Van Gogh și Picasso se întrec în artă și-n cap mi se ceartă 

 

Mă rog să mă salvez. Doamne, am nevoie de-o hartă!

Hei Satan, come back. Just play the team. We’re smarter! 

Îmi sună totul grav. Am nevoie de sunete de harpă. 

But don’t you dare! Stopping that noise will just make it harder…

Știu ce se-ntâmplă dar nu-mi place mișcarea
E VR câteodată. Presimt augmentarea.
Te caut mereu. În ecouri, îți aud chemarea.
Mă doare tot dorul. Cred că tu-mi ești salvarea.

Iar scriu de tine. E-ncâlcită cărarea.
Am fost în păduri să-mi înțeleg starea.
N-am rezistat. Că nu-mi prea ieșea adaptarea
Două nopți doar cu gândul – ce grea-i depărtarea.

Am cunoscut prima dată-n viață, acceptarea
Am vrut să cresc. Dar tot intervenea ezitarea
Până ai apărut tu. Și mi-ai arătat cărarea
Nu credeam niciodată că e-n tine tratarea

Scriu tot despre alta. Ești una cu iertarea
Datorită ție, am ajuns s-amân înmormântarea
Cei ce mă citesc știu, poezia e reflectarea
Că scriu despre-un suflet ce simte executarea…

Pentru tine, efectiv m-am transformat.
Într-un suflet empatic din unul malformat.
Într-un visător creativ dintr-un om crizat.
M-am schimbat enorm și parcă, pe toate le-am uitat…

Sunt vindecător intuitiv dintr-un spirit bolnav.
Un mistic grijuliu din cel mai mare sclav.
O scânteie măreață în iadul meu mârșav
Și o inima romantică dintr-un cord firav.

Vizionar grozav, din omul ascuns în noapte.
Un rebel excentric din cel ce vorbea doar în șoapte .
Un zâmbet sincer din clownul ăla plin de măști,
“-Ești mereu calm, oricât ar trebui să îi urăști”

Pentru tine, efectiv m-am transformat…
Pentru mine, efectiv totul s-a modificat…
În chimia creierului, ideile s-au clarificat,
Iar liniștea ce-o simt, jur că m-a purificat.