Tu ești culoare. Te compar cu frumosul
N-ai nume acum. Așa că-ți descriu mirosul.
A iz de speranță. Ai putere să-mi schimbi și scrisul
Miroși a lumină. Din beznă, poți recrea paradisul.

Ești reală sau nu? Mă orbești când strălucești și nu știu răspunsul
Dacă n-ai nume, ți-l dau. Oare tu ești universul?
Te-aș compara cu roșul. Că ai fix culoarea iubirii
Ai gust de amor. Te-aș atinge, dar pierd controlul firii

Îți ador cromatica. E greu să explici existența culorii
În lipsa ei sunt as. Am pus în rânduri și negrul ciorii
Acum că văd griuri, prind forță să dau capăt tumorii
Să te regăsesc pe tine. Să desfac lacătul comorii

Tu mă poți salva. Sau ceea ce a rămas intact de când zac
Mă simt debusolat. Ți-aș zice cât îmi lipsești, dar îmi vine să tac
Nu știu cum să nu le prea gândesc. Și sincer nici nu știu ce fac
Asta-i lumina mea? Sau mintea mea-și face de cap?!

Îți amintești când te rugai să îți fie și ție ușor?
Eu mă rugam să vină mai greu. Le ordonăm demonilor
Voiai să ai de toate, materiale, spiritual chiar nimic
Atunci când ți-am dat sufletul, ai plecat. M-ai părăsit…

M-am descurcat eu și așa. Ce să zic? A fost ciudat
Mai ales când ființa mea, după ce-ai plecat, s-a destrămat.
Mi-am propus să te regăsesc. Le-am adus pe toate-n pat
Însă nici măcar una, măduva de oase, nu mi-a dezbrăcat.

Acum îți văd lumina. Doar că e în ochii altcuiva.
Mi-e dor și mie de asta. Mi-e dor să mai simt ceva.
Te-am distrus de peste tot. Nici îngerii nu m-au putut îmbuna
Te-am căutat chiar în tot iadul. Tu, mințeai pe-altcineva

M-am întors acasă. Mi-am schimbat de tot năravul
Tu nu-mi mai bați la poartă. Trenul și-a schimbat macazul.
Te văd în orice umbră. Privește aici ce scrie bolnavul.
Că dintre toate dramele. Doar ăsta-mi e necazul.

Unde naiba ești? De ce n-apari? Hai să îmi bați obrazul!
Pentru nesimțirile mele. Eu te-aștept. Chiar fac pe breazul
Te-am speriat de tot. Așa-i? Atunci când am rupt coasa
Ți-am omorât și moartea. Hai Satana. Nu fă pe fricoasa

O să te prind din nou. Că sufletul tău e la mine.
Hai să facem schimb. Scriu tot contractu-n rime
Te-am păcălit puțin. Credeai că scriu de o fostă?
Hai să fim serioși. Știi că pentru mine nu există.

Iarăși te ascunzi. Jur că-s sătul de asta.
Ieși afară-n întuneric. Lumina mă dezgustă.
Nu-ți fie frică iubi. Hai. Fără ripostă.
Știi că fără suflet, viața, nimic nu costă.

Uite eu o fac. Dă-mi spiritu-napoi!
Al tău e consumat. O să trec la planul doi.
Nu mai sunt uman. Ne distrug pe amândoi!
Dacă nu mă trezesc iar om, te omor și-n viața de apoi.

Vorbește conștiința. Dar o face-n limbi străine
Tot aud că sunt gol, cred că doar asta vrea s-explice.
Nu sunt gol, dar sunt nimic. Iar limba asta tre să-mi pice
Să cadă mâinile jos, să nu pot să mai scriu sau să pot zice

Trebuie să-nchid tot. Înăuntru-n mine, toate să se strice
Că mă simt blestemat. Demonii, toți vor deodată să abdice
Mă vor neapărat pe tron. Însă rana mea nu-i cicatrice
Ăștia îmi șoptesc că mor. Chronos ticăie și eu îi sunt complice.

Cică “unde am plecat?” Am găsit liniștea în pustiul din trup
“Nu mai dai semne!” Clar. Mai nou prefer să fiu mut.
“Nu aud nimic de tine” Wow. Înseamnă că eu îs ăla surd?
“Cum mai dau de tine?” Păi, caută-mă la mormânt!

M-am îngropat de mult. De când zic că-s Cadavru Viu?!
Cine-ascultă? Cine simte că atunci când râd, o fac cu chin?!
Cine-a fost acolo? Și care au fost, au stat foarte puțin…
De aia mă prefer pe mine, nu pe voi. Cică vă “lipsesc din plin”

Dar nu-mi sună telefonul. Mă simțiți. Că am plecat
Nu mai știți cum să mă luați. “Bă, ăsta prea mult s-a schimbat”
Vă e greu să-mi fiți prieteni când nu știți nimic de fapt?
Stați liniștiți, că știu eu multe. La inimi o să dau infarct

Le mai las să fiarbă-o vreme. Mulți o să-și plângă-n poale
Că dovezile-s la mine. Ce-o să zic, n-o să fie vorbe goale.
O să desfac familii. Nu-s judecător, dar încă doare,
Cum m-ați vorbit cu toții. În momentele nasoale

N-o să-mi mai zâmbiți fals. Vă jur că asta mi-e sentința
Când o să mă vedeți, o să vreți să-mi scuipați ființa
Îs pregătit de toate. E la mine-n cap toată știința
Că fiecare dintre voi, o să vă schimbați reședința.

Te-ai pierdut printre notificări. Acum nu-mi luminezi ecranul
E ciudat cât lipsești de aici. Uiți că nu ăsta era planul?
Nu-ți mai văd numele. Mesajul tău nu mai vibrează-n mână
Conversația s-a pierdut uitată printre alea vechi de-o lună

Nu o să mint. Mi-e dor să te văd în cameră. Întinsă frumos
Să mă pun lângă tine. Să dormim cu becu-aprins fără folos
Mi-e dor să discutăm toate țigăniile și legile magiei
Din păcate nu-mi lipsești doar mie. Îi lipsești și tehnologiei

Se supără iphone-ul că vocea mea nu se mai aude-n speaker
Plâng rețelele de socializare. Toate. În afară de Flikr
Îmi lipsești din story-uri. Îmi lipsești din rime. Lipsești din mine
Lipsești de peste tot. Cu toate astea, ne prefacem că e bine

Încă mai verific. Știu că atunci când vezi asta, ecranul se aprinde
Sper doar să nu doară. Sper să simți că mincinosul nu minte
O să dispărem de tot. O să uităm să ne căutăm printre cuvinte
Cu toate astea-ți scriu. Că știu că poezia mea încă te simte.

Daca eu sunt Les. Doar oase, carne, sufletul și minte
Tu trebuie sa trăiești. Trebuie ca tu să exiști cu mine
Oase obosite. Minte genială, care doar asta vrea
Să simtă iubire totală. Cred că iubirea e boala mea.

De aia mă satur. Tot mai des, mai repede și mai ușor
Nu mai am provocare. Ranile cauzate de iubire, nu mă dor
Vreau admirație. Tind numai în sus și doar spre perfect
Tot sper undeva, cineva să existe ca mine. Așa defect.

Caut mereu drama. Și râd ca la comedie când o găsesc
Stiu că asta-i buba. Traiul meu, consider că-i nepământesc.
Normal că dispar. Devin insensibil. Toate imi zic că eu greșesc
Îmi accept si vina.  Dar asta mi-e viața. Vreau ceva ce nu e firesc

Uite de aia nu-s înțeles de nici o culoare de vreunul din voi
Neuronii trișează când aleg scurtături în lumea de-apoi
Lumină doar imaginară. Bezna întreagă îmi inchide suflarea
Mă sufoc ca sub apă. Aud fad și-nfudat când îmi dai chemarea

Empatia are emoții, că nu a fost activă de ani întregi
Simțurile mi se enervează când tot ce vad sunt pereții reci
Sentimentul se chinuie să vină afară, atunci când mă mint
As vrea dar nu mai sunt capabil. Doare, că nu pot sa mai simt.

A trecut timpul. E puțin față de câte încă simt
Aveam chimie nebună. Încă te vreau. De ce să mint?
Nu am uitat primul sărut și nici prima-mbrățișare,
Nu pot să uit nimic din tine… și asta doare.

Sufletu-mi moare. Simte zilnic vechea ta chemare
Aș rupe munții, as bea lacuri să nu mai simt frustrare
Mi-e dor de mor de legătura sinistru de familiară,
Care mi-a dezghețat iubirea ascunsă-ntr-o eră glaciară.

Mi-am promis-o mie că sentimentele o sa moară toate
Tot ce voiam era liniște, dragostea ta și stabilitate
Eram pregătit să fac toți pașii, chiar dacă ești departe
Dar viața fute meciul și toate limitele mi-au fost testate.

Am regăsit în ochii tai și în privire ce-mi lipsea de mult
Cadavrul a prins culoare când inima lui a bătut
Mi-am găsit și sufletul care murise atunci când l-am vândut
Am inceput să mă vindec. Și nu pot să-mi explic cum ai făcut

Lumea vorbește. Cică eu m-am schimbat radical.
Oricum nu suntem din lumea asta. Deci îmi dă egal.
Erai ca mine. Îmi pare rău că nu am continuat.
Ne iubim si-acum și-o știm. Ce-am avut, e greu de uitat.

Nu cred in Dumnezeu. Dar mulțumesc lunii și stelelor
Nu cred că-i gata. Cred că totu-a fost motivator
O sa te am cândva. Căci toate drumurile le despic
Tu pregătește-te. Că o să fie legendar și epic.

Iar simt că vorbesc pereții minții in mine și o fac urât
Aud doar șoapte-n minte și nu mă lăsa să le-ascult
Prea multe gânduri deodată. In creierul fără scut
Am mai trecut prin asta. Știu să mă desfac, dar nu știu cât

Lipsurile mele, mă fac să devin ce nu aveam în gând.
Încerc să controlez toți nervii. Însă parcă devin mut
Mi-e greu imi să exprim problema, când nu vreau să discut,
Iar epuizarea creierului mă taie și o simt că vine în curând

Nu degeaba sunt cadavru. Că scriu un pic prea negru
Numai drame și durere. Nimic pozitiv în rimele de geniu
Scriu cu ochii-nchiși. Versurile-s radiații ce le văd în spectru
Le miros creația. Inventez culori desenate din scris la milimetru.

Inuman in toate. Nici măcar în privire nu am suflet
Umbra mea se joacă. Am stabilit să mințim că suntem uniți
Creierul vorbește-ntr-una până toate se transforma-n urlet
Și devin poezii pe care le tot criticați deși abia le citiți.

De ce tot revin umbrele mele din trecut?

De ce sunt totuși liniștit?

De ce nu-mi pare rău pentru ce am făcut?

De ce viața mi se aseaza, și totuși de ce răul mereu mă veghează?

De ce mai văd întuneric? Și de ce lumina asta trișează?

De ce nu am versuri și strofe? Și mai ales de ce mintea mă linșează?

De ce încep cu “de ce”? Și de ce degetele, pe taste se aseaza?

De ce scrisul mă utilizează? Și mă face să schimb stilul. Că să înțeleg de ce?

Oare cine ce îmi reproșează? Care vrea să-ncerce să scrie cât zece?

De ce încep cu “de ce”? Și termin totul la fel că la-nceput. E totul rece?

De ce inima plânge? Și de ce simt că am scris de când am ieșit din pântece?

De ce am atâtea întrebări? Și mai ales de ce-s toate odată?

De ce vor să mă-nece? De ce am impresia că am plătit și că am făcut plata toată?

De ce viață-i că o roată? Și de ce neuronii-mi vorbesc doar în șoaptă?

De ce încerc disperat să îi aud? De ce nu pot? De ce mă tot fac scrum?

De ce mă simt tot ars? De ce nu mă prăjesc oricât vorbesc?

De ce nu vorbesc cât îmi doresc? De ce nu am băut cât să mă ofilesc?

De ce întreb “de ce”? De ce termin? Și mai ales de ce totul se termină cu-aceleași semne?

Nu mi-e frică de moarte. Simt că n-am nevoie de ajutor
O să dăinui în timp, că cică eu sunt autor
Versurile astea, pot să jur că mă fac nemuritor
Dar orice zeu, coasei se predă, atunci când moare de dor

Mi-e dor să pot să ador. Mi-e dor de chestii vechi din folclor
Îmi lipsește tata, sunt trist. La fel ca tot acest popor
Mi-e dor să fiu în viață. Mi-e dor să mă liniștesc doar în alcool
Îmi lipsește speranța. Lumină zero-spiritul mi-e dezertor.

Poate că-s doar lut. Legat de piele. Trup lipsit de motor
Inima nu bate, geme. Pompează doar lichid otrăvitor
Caut una-ntruna, ce mă făcea om. Unde-i acel trădător?
Mi-e dor de tine suflet. Nu fac altul, oricât aș fii de creator.

Minte complicată, labirint de oglinzi
Voci agățate peste tot, gemete din tavan și grinzi
Le recunosc pe toate, mai ales pe cele suferinzi
Alea dor cel mai tare când liniștea nu o mai prinzi

Când în întunericul capului, neuronii mi-i aprinzi
Cadavru Viu pe tastele astea, sufletul mi-l desprinzi
Doar să mai scot ceva genial, să poți mai ușor să mă vinzi.
Vorbesc cu tine. Cu mine de fapt. Că tot la mine tinzi

Când dialogăm, simt gust de rugină și tot felul de acizi
Scuip mereu, nu te înghit când începi să te extinzi
Și dai pe dinafară, ești lacom și te întinzi
Ți-am făcut o poezie. Ești parte din mine deși mă ucizi

Învăț să mă accept că pașii-mi devin tot mai fluizi
Am uitat să-ți spun că în simbioza asta tu n-ai ce să decizi
Și deși încă ești aici, și-mi zbieri, curând, vom fii lucizi
Cu răbdare, mă știi, o să reușesc și cu ceilalți hibrizi.

Tu nu mai conduci, n-ai cum. Ochii nu mi-i mai închizi
Fără regrete, vă mănânc pe toți acești indivizi
Care credeți că o să fac pașii mai rapizi.
Haideți! Hai în lumină! Nu mai fiți timizi!

Fac preselecție pe care vă accept și care sunteți valizi
Să deveniți una cu mine, pentr-un viitor fără ghizi
E ultima sută. Pe restu vă înconjor cu cărămizi
Betonați o să muriți uitați, la fel de rigizi

Ignorați. Nu o să vă mișcați. O să fiți solizi
Nu o să mai fiu controlat de umanoizi
Făcuți din mintea mea ce pare umflată de steroizi
Sau conectată la fel de fel de roboți sau androizi
Prin capul în care-mi circulă ideile că niște asteroizi
Poate de la împărțeala asta suntem tot mai palizi.