Mă gândesc mereu la tine târziu în noapte
Atât de frumoasă, albă, de neatins, departe
Doar câțiva au fost acolo, oare ești singură acum?
Oare te curtează alții? Acum că suntem scrum?

Ne privim reciproc. De fiecare dată când nu-s nori
Jur, de n-ar fii somnul, te-aș privi până-n zori
De multe ori te-ascunzi, dar tot luminezi tot cerul
Sunt fascinat de tine, oare ție cine-ți este zeul?

Soarele te alungă, sau te-ascunde, ceva face.
Aștept nerăbdător apusul, că știu că noaptea, lumină se face
Apari mereu de după dealuri, drumul, nu ți-l pot desface
Cert e că oriunde sunt, mă găsești. Ești foarte eficace

Ador că ești plinuță, ai un efect atât de frumos
Prinzi culori pastel când plângi sau când ești jos
Te rotești mereu în dansul tău, faci ture fără rost
Mi-e dor maxim de tine, vorbesc singur ca un prost

Plină de cicatrici, găuri pe trup de mari proporții
Ești maximul romantismului, primești mii de ovații
Sari în evidență dintre stele, te știu toți iubiții
Pe Pământ îți zicem Lună, pentru mine, ești toți sfinții.

Înăuntru-s fortificat. Clădit perfect, sunt pietrificat.
Măruntaiele-s cimentul ce mă leagă, rinichii-nisip curat
Băutura curge din gură-n gât. Erodez propriul ficat
Mlaștină-n picioare, voința mă trage de cap

Lacrimi amorsate, nu mă murdăresc, măștile-mi plac
Pereții se crapă, îs măcinați din interior și se desfac
Ceva vrea să iasă, exterioru-l simte deteriorat
Mi-ar fura și vraja din oglinzile sufletului încă intact.

Creierul diamant, șlefuit, strălucitor și mega stresat
Construcție perfectă. Anatomic, psihic, chimic, genial structurat
Nu e de mirare că suportă atâta presiune relaxat
E cel mai bine protejat. Labirintul închis ce mă face bogat

Oase de titan, grele, când respir simt forțe de impact
Nu pot fii dizolvat. În măduvă am ceva special proiectat
Statuie în carne și oase, mă sufoc, nu pot fi decodificat
Experimentul Medusei din Olimp, singurul ce n-a eșuat.

Am abuzat cerneala. Scrisului, i-am fost Dumnezeu.
Am distrus pagini. În rime, am fost mereu același eu.
Am tocit creioane. La arta asta, am știut mereu ce-am vrut să zic
Am cetate de agende scrise. Sunt rege în acest castel nenorocit.

Mi-am malformat și scrisul. De la ideile transcrise prea rapid
Degete cu bătături. Sute de poezii din care nu pot fi oprit.
Memorie plină, îmi simt capul ca un spațiu de stocare mic.
Trebuie să scot din mine demonii pe paginile de care vă zic.

În creierul meu e noapte. E iarnă și simt că-i foarte frig.
Dacă-i iarnă, e zăpadă. Vezi albul pe jos, restul nimic.
Zboară bulgări în mine de peste tot. Astea-s ideile de care mă împiedic
Nu mă pot apăra, că nu se-opresc, de multe ori sunt copleșit.

Sunt în labirintul meu înghețat. Unde n-am lumină. Și peste tot e-un zid.
Pipăi pașii, calc cu frică, vreau gheața sub picior să o simt.
Să nu cad dedesubt, că dispar și mă-nec în acel lichid.
Îmi moare conștiința, viața, sufletul și inima, daunele , de pe-acum le resimt.

Mă simt întreg, dar înăuntru sunt nimic
Sufletul plecat de decenii. De ce ni-i greu?!
Nu simt nimic în mine. Deși mă antrenez zilnic,
Mintea-mi zbiară voci. Eu de ce mi-s zeu?!

De ce mă văd așa? De ce mă rog la mine? Și ce e rugăciunea?
De ce sunt eu Dumnezeu? Și de ce nu tace moțiunea?
De ce mă pun așa? Cine face pentru mine plecăciunea?
De ce mișcarea asta e continuă și schimbă dimensiunea?

Sunt plecat în spațiu, gravitație zero, eu trag doar spre stele
Mă simt nepământean. Simt că am trăit pe toate planetele
Teze grele-n cap, să-mi ard neuronii. Asta mi-e pasiunea
Vreau să găsesc liniște, oxigen și trai. Asta mi-e misiunea.

Înțeleg acum. Trag de mine să fac tot ce-i pământean
Îmi obosesc lutul, oasele și spiritul pentru un ban
Nu plec capul, că nu am smerenia bunului samaritean
În altă dimensiune, am avut întotdeauna apucături de tiran.

Tu ești mesajul meu preferat de citit
Când îmi luminezi așa nopțile, mi-e bine
Dar în loc să-mi scrii și să dai send la infinit
Mai bine-ai face un efort, să te trimiți pe tine

În lumea mea, totul e obosit
Așa cum m-ai lăsat, fără zile senine
Țintit cu ochii tot spre asfințit
Aștept ca luna să-mi mângâie retine

Sunt obsedat de dragoste și de întuneric
Probabil te confund mereu cu raza de lumina
Aș vrea să fac cumva să te cuprind puternic
Și să te țin aici aproape, lipită de inimă

Însă drumurile noastre diferă și ne trag departe
La fel cum soarele, alungă luna dimineața
Eclipsa noastră, o să lumineze întunericul la o parte
Și o să ne-ntâlnim ca de obicei, când se răsfira ceața.

Câteodată mă închid și sunt de nerecunoscut
Las în urmă fricile și-armura. Renunț ușor la scut.
Uitați tot ce știați atunci când m-ați cunoscut
Am evoluat. Acum vocile tac și se ascund

Încerc să le urmăresc. Jucam ascunselea de mici
Le provoc la greșeli, dar mă prefac că suntem amici
Înainte eu mă ascundeam. Acum doar eu le caut
Se ascund bine toate. Nici măcar șoapte n-aud

Mă știu prea bine curvele astea. Simt ura și nevoia
Când mă căutau, jur că mă lovea paranoia
Cred că acum le vreau din nou. Să fie iar nebune
Prea tare s-au calmat. Și jocul devine prea pe bune

Câteodată mă deschid și sunt prea ușor de cunoscut
Ar trebui să nu fiu așa curajos. Ci sabia să mi-o ascut
Amintiți-vă ce știați atunci când rănile m-au durut
Am crescut la alt nivel. Vocile, încep și zbiară acut…

După o perioadă lungă mintea mea parcă-și revine
Panicată încontinuu, vocile zbiară înfricate-n mine
Trebuie să tacă! Să calmez bătăile din inima pustie
Că simt că cedează de la stres și frica mereu învie

Ce dracu să mai fac?! Calmantele nu mai biruie
Puteam să mă conving orice, acum simt că mor și asta mă chinuie
Nu mai găsesc tăria să ies din atacuri de panică sigure
Simt că toate dor, oboseală, dacă adorm-mor, și asta sigur e.

Doar la asta mă gândesc. Încerc să schimb tot ce trăiesc.
În sfârșit o pauză în care apele mele se liniștesc.
Deja e-a două zi când gândurile mă ocolesc
Și încep să-mi revăd zâmbetul, în negrul ce nu-i firesc.

E o luptă continuă. Dar măcar pot să mă odihnesc
Mă trezesc gata de harță, vocile-n cap le aliniez.
Tușesc de două ori, bătăile inimii să le reglez
Și mă ridic din pat: “Hai Leș. Totu-i un test”

Iar n-am scris de mult. Îmi simt țeasta plină
Ochii ies din orbite, pleopele mă zgârie pe retină
Mintea vrea să iasă. Să prindă niște lumină
S-a săturat să caute culori în bezna ca de mină.

Ideile iau viață. Se transformă în persoane.
De aia-s atât de plin. În cap, îmi trăiesc milioane
Fiecare cu gândirea lui, calc îngeri în picioare
Nu mai văd diferența dintre demon și om oare?

Dacă mintea-i universul, suntem noi Dumnezei?
Simt doar eu așa? Sau mai sunt și alți atei?
Îmi simt gânduri cum gândesc, neuronii se bat între ei
Sinapsele se ceartă și refuză alte idei.

Sunt încăpățânți al dracu’ , uită de-mpăcare
De aia mai uit chestii, legăturile sunt informale
În mintea mea, mințile mi se urăsc și-s precare
Creierul transpiră plin de nervi, și îl simt cum moare…

O să-ncep exact cum o fac de obicei și-ntotdeauna
Mă simt atât de-aproape de ce-mi doresc, de-mi tremură mâna
Am atins lumina după care am alergat ca descreieratul în toată furtuna
Am aproape toate visurile-ndeplinite de când s-a-ngrosat gluma

O să fiu mai personal. Mult mai adânc. Oare merită minciuna?
În suflet îmi e noapte. Minte vraiște. Nu mă mai acceptă lumea
Am devenit ceva ce nu-nțelege nimeni. Personalități? Niciuna
Nu mai pot să dorm deloc de când visele-mi agită ura

Încă zâmbesc. Mă știu. Simt din măduvă că eu nu-s fake
M-am îndepărtat de toți. Că toți ați “sâsâit” ca un snake
Venin în gura voastră. E trist. Prin ce trec, nu e piece of cake
Dar gata despre voi. Sunteți kaput. Nu mai dorm, deci sunt awake.

Încerc să mă-ncadrez într-o lume în care spațiu-i limitat
Prea multe ambiții, multe promisiuni. Pe care nu le-am uitat
Mi-am sfâșiat bucăți din suflet să scriu ce am ascuns adânc în cap
M-am deschis de tot-autopsie pe un corp în care nu mai încap.