Mă bat orb cu fiecare umbră-n noapte

Demonii din cap sting focurile, sparg becurile toate

Am încercat să le las toate acasă, și să plec departe

Nu am știut că mintea e bagajul ce nu are moarte

 

Mi-am lovit umbra rău. A dispărut. Sunt Peter Pan

Sau poate-am înghițit-o și nu mai urmez un plan

Poate încă e cu mine și ochii n-o concep, e-n van

O caut să o bat. Revino! Urmărește-mi pașii man!

 

Spiritul e alb. E umbra din corpul uman

Dacă n-o cheamă pe sor-sa, o îndes într-un talisman

Îl arunc în foc, jarul îl mănânc și sufletu-l eman

Până mă fac umbra omului ce odată eram.

 

Mi-am pus boala pe tine. N-ai ochi, că ți-i spărgeam

Unde morții tăi umbli? Vino aici! Vreau să te am!

Promit să nu te mai lovesc. Mă îndrept. Nu-s un grosolan

Acum leagă-te înapoi, că se prind toți că-s inuman.

Cel mai rău mă doare că încet îți uit amintirea

Mă roade-n adâncuri că nu știu ce faci, sau dacă mai știi iubirea…

Mi-e dor de mor de mâinile calde, și mintea ce emana sclipire

Oare și tu simți dorul lăsat aruncat în ultima noastră privire?

 

Au trecut ani de când nu am auzit a ta soptire

Și mă jur că n-am văzut om, cu mai mare dăruire

De când ai plecat, simt că mi-am pierdut menirea

Și unele gânduri îmi spun că mi-am greșit moștenirea

 

Acestor sentimente, nici nu le știu denumirea

Dar sunt aproape convins că-s opuse cu fericirea

Toți pleacă încet, mi-e frică de totala calmare

Am nevoie de tine. Fac pași mari spre viitor, fără îndrumare

 

 

Tu nu mai ai cum să știi. Cuvintele nici nu mai au valoare

Vorbesc cu zei inexistenti, deci mă rog pentru o schimbare.

Mă uit la cer, simt că îmi ard ochii de la soare,

Pe el îl mai implor să–ți transmită această ultimă scrisoare…

 

                           LES VASILE (1946-2013)

 

Căutăm lumina de foarte multe ori

Prin biserici, suflete, persoane și nori

Vorbesc de speranță, călăuză în zori

De completare, acceptare, că suntem muritori

 

Suntem trecători, în noi plin de lumină

Luna nu se vede, în cerul de după cortină

Căutăm puterea prea mult în ființa divină

La capătul tunelului ieși doar tu fără vină

 

Încrederea-o să vină. Că nu ai de ales

Când mergi prin întuneric și cazi tot mai des

Te ridici și te scuturi, în sfârșit te-ai cules

Îți dai seama tot mai clar ce n-ai înțeles

 

Tu ești cel ales. Lumina ești chiar tu

Ființa divină, ajutorul, tu ești sufletul

Tu te scoți din toate. Tu și spiritul

Ești luptător cu acte. Tu și nu altul!

 

 

Visez prea rar, rece-ninge lent, am țeasta goală

Când o fac, coșmaruri, scalpul, întors pe dinafară

Conștient, încerc să mă trezesc, ochii au starea lor nasoală ,

Nu pot să-i deschid, din asta tre să fac primăvară

 

Încep să topesc zăpada. Roua se simte iară

Mă scutur într-o spasmă, în cap rămâne balta goală

Încerc să fac să cadă, o ploaie de vară

Să-ncălzească neuronii, să scap dracu de boală

 

Să simt de printre nori, raze de soare s-apară

Să lumineze privirea urâtă, întunecată-n răceală

Pupilele să se micească, strălucirea să mă doară

Să-nflorească ideile, rădăcini adânci pe sub smoală

 

Aproape reușisem. Păcat că se lasă de seară

Mă întind și-nchid ochii, lupta-i ilegală

O iau de la zero, ninsoarea rece coboară

Îngheață seva din creier, boala asta mă omoară .

Am încercat să dau un vers din cap aseară,

O rimă continuată începută odinioară

Mi-am cules cuvinte, băgat stilou-n călimară

Și n-am scris nimic, zici c-am rămas fără cerneală .

 

M-am culcat nervos, frustrat și rupt de oboseală

Și m-am trezit mai rău, călimara e tot goală .

Oare-o să mai pot să-mi dau drumul diseară?

Să las tracu dracu, să las rimele afară?

 

Partea nasoală? Este că eu chiar știu poezia

Știu cuvânt cu cuvânt, dar mă ia amnezia

Simt în mâini și-n inimă toată frenezia

Tre să mă calmez. Unde e anestezia?

 

Mâna începe-a întârzia, stiloul trecut în aia stângă

Dreapta face nazuri, o s-o zdrobesc de-o stâncă

Vreau să văd ce iese, mâna asta e “adâncă”?

Sau doar scrie la fel, chiar de n-a mai scris încă?

 

 

În caz că ai uitat, nu am pacturi am un pact

Abracardismul diavolului, făcut în somn în pat

În vis eram într-un grajd, eram actoru-n act

Jucând fazan cu Luci, am pierdut și-am plecat.

 

Am zburat. Afară și mă simt incomparabil

Bujia mea-i fără scânteie, la sufletul mizerabil

Felinarul corpului nu luminează, nu-i reglabil

Citesc Biblia dislexic pentru un leac improbabil

 

Desenez nebun un femur pe bancnota de o sută

Un pinguin apare în mintea mea preconcepută

Îl înec în magma rece din privirea surdomută

Că-s un sociopat cu mintea dusă pe plută

 

Cu inima ruptă, totuși obedient în iubire

Ca și limfa circul din inimă-n creier cu sclipire

Știu să fiu persuasiv, mintea cu sufletu-n lipire

Perspicace scriu aici, cuvinte fără risipire.

 

Am ochii închiși și nu știu ce caut. Mă simt capturat într-un vis
Lumina se stinge, văd balauri, în capcana asta i-am prins.
Scot raza de soare, le orbesc tot răul, “uități că asta v-am promis?”
Deschid ochii, să văd doar culoare, în ringul tăcerii-s închis.

De neatins. Aici eu sunt rege. Distrug tot ce mă atacă
Am zambetu-n ochi, ridurile toate simt că mie o să-mi treacă.
Simt că-ntineresc. Doar eu sunt de vină, că începe durerea să-mi placă.
Să fiu în control. Minții să-i comentez și ea să tacă – să facă.

Simt cum ies din groapă, mă scutur de praf, ce rău o să doară adevărul.
Când o să mă vădă cum umblu din nou, o să vină să-mi pupe piciorul.
Cadavru-ambulant, mă vindec, ghici ce? Acum eu sunt judecătorul
În toate-ncaperile inimii-am fost. Să văd cum să-mi dau omorul.

Eu sunt creatorul. Mi-am redat lumină. Și ochii mei numai nu tac.
Privește-i atent și uită-te bine. O să vezi cât de rău m-am schimbat.
De când am dat masca jos, sincer cu mine, doamne câte am aflat
Acum văd clar totul. Mintea mea e de vină pentru cât am evoulat.

 

O nouă urmă de speranță îmi bate iar la poarta mințîi

M-am schimbat. Am altă viață. De șansa asta trag cu dinții

Mă simt nepregătit-spontan, refuz să am alte atenții

De data asta îmi impun. Din cap, îmi controlez “demenții”

 

Gata cu negrul. Vreau culori! Vocile-mi sparg cu greu pereții

Doborât cu pumnii goi, o să ridic mai mari pretenții

Pot să am orice și tot. Condiția-i să am intenții,

În lumea asta știu că pot, să aflu motivul vieții.

 

O veche urmă de speranță, am șters-o, nu mai am retenții

Sunt la fel, același eu. În creier circulă curenții.

Sunt pregătit de la-nceput. N-o să mai am eu intervenții

M-am impus demult. Lucrez, sângelui să-i schimb pigmenții

 

Gata cu roșul. Vreau cenușă. Ard toți demonii și sfinții

Ridicat din molul sfânt, o să distrug orice corecții.

N-am nimic și nici nu vreau. Intenția e cu condiții,

În sensul vieții toți mureau. Vreau inimii să-i schimb segmentii.

Degeaba gândesc înainte anticipând mutarea

Dacă viitorul renunță, atunci vine întrebarea

De ce să mă gândesc la viitor? Știu că și el simte chemarea

Oricum vine, tot aici, la mine e sosirea, nu plecarea.

 

La mine-i și parcarea, când ne întrecem spre odihnă

Țelul nostru e să ajungem la final, la o anume tihnă

Viață liniștită, împlinită, plină ochi de primăveri,

Și spre finalul zilei, să râdem fericiți cât mai multe seri.

Ești forma fizică a vocii minții mele

La sufletul închis în cușcă, tu ești cheie

Ești lumina pură în iadul plin de Lucifere

Ce încearcă să m-atragă să fac numai rele

 

Ești ce mă ține în picioare, chiar de-s vremuri grele

Echilibrul meu total, când neuronii nu-s în serie

Ești cumpătul întreținut între-atâtea bordele

Și calmul răbdării când nervii mei te sperie

 

Tu îmi ghidezi pașii. Și-acțiunile definitorii

Tu-mi spui ce să zic. Și-o zic direct, fără accesorii

Tu controlezi tot. Ai voce-n alegerea cărării

Ești conștiința mea, când caut tot controlul stării

 

Ești în capul meu. Din cauza ta mă înfurii

Ești tot corpul meu. Ești fenomen al naturii

Ești absolut tot ce zic. Prin intermediul gurii

Vorbesc de creierul obosit din cauza uzurii.