Cel mai rău mă doare că încet îți uit amintirea
Mă roade-n adâncuri că nu știu ce faci, sau dacă mai știi iubirea…
Mi-e dor de mor de mâinile calde, și mintea ce emana sclipire
Oare și tu simți dorul lăsat aruncat în ultima noastră privire?
Au trecut ani de când nu am auzit a ta soptire
Și mă jur că n-am văzut om, cu mai mare dăruire
De când ai plecat, simt că mi-am pierdut menirea
Și unele gânduri îmi spun că mi-am greșit moștenirea
Acestor sentimente, nici nu le știu denumirea
Dar sunt aproape convins că-s opuse cu fericirea
Toți pleacă încet, mi-e frică de totala calmare
Am nevoie de tine. Fac pași mari spre viitor, fără îndrumare
Tu nu mai ai cum să știi. Cuvintele nici nu mai au valoare
Vorbesc cu zei inexistenti, deci mă rog pentru o schimbare.
Mă uit la cer, simt că îmi ard ochii de la soare,
Pe el îl mai implor să–ți transmită această ultimă scrisoare…
LES VASILE (1946-2013)
