Îmi amintesc ultimul vis în care controlam absolut tot
Am renunțat la bucăți de suflet, să ajung să-ndeplinesc orice scop
Am strâns mâna cu demonii, i-am privit în ochi, că pot
Acum i-am desființat, le citesc celulele la microscop.
Vreau din mine să-i scot. Prea mult negru-n tot ce scriu.
Prea puține visuri. Gust de rugină, ce fel de robot să fiu?
Sunt programat să distrug răul, prin absorpție, mă mai țin viu
Am început alt suflet. Sper doar să nu fie prea târziu.
În sfârșit văd cenușiu. Beznă-n jur, m-apuc de raza divină.
Îmi lovește privirea. Pot să jur că-s plin de răni pe retină.
Obișnuit doar cu negrul, ochii mei, nu prea pot să-și revină
Nu mă las. M-am luptat în întuneric, o pot face și-n lumină.
Scutur craniul de calamină. Neuronii mi-au ars prea mult
Scurt circuite-n creier, masca jos, pășesc în luptă fără scut.
Aud doar durere, spaima, vocile din cap strigă și zbiară acut
Nu mă mai controlează. Strâng din dinți și nu le mai ascult.
Auzeam voci de demult. Continui să triez, să-mpart pereții
Labirintul asta crede, că-i un obstacol în calea vieții
Se adaptează în continuu să pună piedici și face corecții
Să nu găsesc ieșirea și să rămân prins printre detenții.
“Nu poți să mă ți!” Mă știe. Îi cânt s-audă ura.
De fiecare dată când dărâm câte ceva, îmi zâmbește gura
Acum am dat de lumină. Mă apropiu. E tot mai mare tăietura
În urmă doar ruine. Stâncile tremură, mintea plânge că-și pierde captura.
