Mă doare când văd cum vreau să fiu singur mai mereu.
Atât de singur, încât toate s-aibă sens, de aia mi-e greu
Suprasolicitat în creier, nu mă odihnesc, că supra gândesc
Îmi știu mutările pe de rost, șah pur în minte, și totuși greșesc…
Știu câțiva care-s prea proști. Și-s fericiți. Eu mă distrug singur
Mă cred super destept, palpitații noaptea, când Ene nu poate să mai vină
Hiperventilez, transpir în pat, aud doar coasa și moartea vine sigur
Mai am ceva liniște când sufletul mi-l levitez, să văd luna plină
Mă doare să tot creez. Dar nu am de ales. Că știu că toate au un sens.
Sunt în simbioză cu vocile din mine, singur, dar împreună plini de stres.
Le gândim pe toate. Fiecare cu ideea lui. Până aud toată liniștea
Planul e făcut. Toti de acord. În sfârșit dorm dar deja e ziua mea.
Îi știu pe toți. Se bucură că fac 30. Ieri aveam doar 23.
Unde zboară timpul? De când nu am dormit? Sau am hibernat cu ei?
Alte întrebări. Mii de spații. Plin de panică, aud iar stele și idei,
“Cum a fost raiul?” Mă-ntreabă mintea în timp ce aruncă niște chei