Mi-am inhibat singur tot talentul și-am zis gata.
Am vrut să nu mai fiu poet. Să las dramele să tacă,
Inconștient că tot răul ăsta îl produce mintea-idioata
Și daca eu nu scriu, sufletul și neuronii mă atacă.
Rândurile-s multe. Că simt cum mintea se dezbracă
Să dea afară negrul. Să zică tot ce-a vrut vreodată
Simte suferința tuturor atunci când privirea o pleacă
Se sfarmă toată-n cioburi, până distruge ultima bucată.
Nu pot să văd lumina. Nu văd griuri. Privirea halucinată.
Cred că-s orb. Și totuși văd. Totul începe să-mi displacă.
În negrul ăsta-al meu, simt cum gândirea mi-e blestemată
Și orice-i pozitiv, nu e. Căci capul știe să se prefacă.
Sunt un optimist. Cât încă simt în piept o bătaie cardiacă.
Văd doar jumătatea goală. Aia plină-i neagră. Deci, e decedată.
Încerc să pun pe rânduri ce pentru mulți sună a slovacă,
Dar sunt care-s ca mine. Pentru ei, definiția asta-i răsplată.