Am cea mai grea diagnosticare. Sta topită și lipită-n creier sub membrană
Am acces la “boală” de fiecare dată când stau și mă concentrez.
Memoria genială. Amintirile, le rețin precis și detaliile mă omoară,
Am tot felul de cicatrici mentale, poate de aia nu prea visez.
Nu găsesc unda omenească, nu mă conectez, de-aceea mă izolez
Mi-e dor de mine simplu, mi-e dor de mine de odinioară,
Fără rimă și poezie, întunericul începe să mă doară.
Fac asta de mic, sper doar să nu m-alienez.
E greu de înțeles atunci când inima și sufletul se separă.
Mult mai greu e-atunci când nu mai ai nici un interes.
Nu-ți vezi menirea, oricât ar fii de clară,
Și oricât bine faci, când te-ntorci, nu vezi deloc progres
Cum s-explici cuiva, prin cuvinte, tot acest proces?
De ce m-aș obosi? Că oricum toți o să dispară.
Eu știu că sunt creator, că la greu doar rima mă repară
Îmi las jos toată vina, că orice-aș spune, nu sunt înțeles.